Acum 12 ani. Sfarsitul lui februarie. Ninsoare. Pe la 10 seara suna o doamna foarte draguta sa ma intrebe cand venim sa luam catelul. Eu aveam 8 ani, stateam acasa cu parintii. La auzul vestii am fugit direct la tata si l-am luat in brate. “Tati hai dupa catel!!”. Undeva dupa 11 seara, convins cu greu, ia tata masina si mergem in satul vecin, undeva la 7 km. Gasim pe un fotoliu in casa unei doamne dragute 5 pui. “Sunt o corcitora intre pechinez si maidanez. Vedeti ce puteti alege.” Toti erau frumosi. Numai unul era pentru mine. “A mai zis si vecina ca vrea sa ia unul. Unul e deja ales trebuie sa vina maine dupa el.” Parca nici nu o auzeam. Ma uitam curioasa la mogaldetele de pe fotoliu. Si atunci am ales-o. Un ghem de blanita rosie. Era cea mai jucausa. A venit din prima la mine. Avea niste ochi mari si negri. Si-a ascus boticul in palmele mele. Si a fost a mea. Prima noapte departe de casa nu a fost deloc usoara pentru Tita, caci asa o chema. A plans, am tinut-o in brate, i-am dat laptic si am tinut-o in casa 2 luni, pana a dat caldura. Era prietena mea de nadejde. Crescuse un pic mai mare decat un pechinez dar blanita era tot flocoasa si rosie. Ma conducea pana la poarta de cate ori plecam. O vedeam cu lacrimi mari de catel. Intelegea. Eu crescusem. Aveam vise, dorinte, planuri. Ea ma astepta cuminte sa vin acasa si sa ne jucam impreuna. Veneam din ce in ce mai rar. Ea ma astepta cu aceeasi pofta de joaca.M-a vazut crescand, razand, plangand, alergand. 12 ani.

Azi, am venit dupa o lunga absenta. Nu m-a mai asteptat…